jump to navigation

În pat cu … viermele Mai 15, 2011

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , ,
add a comment

Ca şi orice mamă mă străduiesc din răsputeri să le creez copiilor mei un mediu de trai cît mai sănătos. Cu doi băieţi iubitori de animale şi foarte activi acest lucru uneori devine o adevărată provocare. Am fost foarte îngrijorată cînd unul din copii m-a chemat spunînd că în patul lui a găsit … un vierme. Mi s-a întîmplat să  fiu chemată de multe ori dar niciodată pentru un aşa motiv! Am alergat în grabă, gata să văd un tablou dezgustător, dar spre surprinderea mea, viermele s-a dovedit a fi … foarte drăguţ. Cu toate acestea, viermele ramîne vierme! Aşa că am început să ne frămîntăm toţi minţile cum putea această creatură să se urce la al doilea nivel al patului şi mai interesant ne era  ce anume căuta el în patul băiatului! Cu toate că acum îmi vine a rîde, cand am găsit viermele nu prea mă umfla răsul! Eram îngrijorată nu şagă. În timp ce viermele devenise „distracţia” celor doi haiduci ai noştri, eu încercam să caut „mijlocul de transport” cu care sosise oaspetele nedorit.  Pentru că operaţiunea mea nu s-a încununat cu succes, am hotărît că o voi continua a doua zi. Ce credeţi, seara următoare băiatul meu a mai găsit un intrus, la fel de dragălaş ca şi primul, alb şi dolofan. Aceasta m-a indispus întra-atît că şi soţul a hotărît să participe la operaţiunea de cercetare şi identificare a cauzei invaziei viermilor. Anume el a fost cel care a dezlegat enigma! Uitîndu-se mai atent în unul din dulapurile copiilor a observat acolo cîteva ghinde uscate. Băieţii le străng cănd mergem la „Dendrariu”. Cel mai mare băiat al nostru a hotărît să depoziteze cîteva ghinde în dulapul său. Ceea ce nu ştia nici el şi nici eu, pentru că venim mai rar în contact cu natura decît cei care au crescut la ţară, e că şi ghindele fac viermi. Nu doar atît cînd aceştea mănîncă tot miezul nu le rămîne decăt să pornească în căutare hranei. Aşa am aflat ce căutau „musafirii nepoftiţi” în patul lui Andrieş Junior! Acum chiar dacă mai mergem la „Dendrariu” preferăm să ne întoarcem acasă cu mîinile goale.

Anunțuri

Dar tu ai mîncat sculptură? Aprilie 28, 2011

Posted by alaandrei in Copil fiind....
1 comment so far

Extraordinară sărbătoare – Învierea Domnului nostru Isus Hristos! Cîtă bucurie, pace şi nădejde aduce ea în inimile copiilor lui Dumnezeu! Cîte putere, încredere şi ce biruinţă asupra morţii şi a păcatului!

După ce am sărbătorit acest măreţ evenimet împreună cu fraţii şi surorile noastre la biserica „BunaVestire” am plecat la ţară unde ne-am întîlnit cu toate rudele mai apropiate şi mai îndepărtate!

Învierea Domnului este un prilej  de a vesti bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu! Este un timp în care ne amintim şi înţelegem ce înseamnă iertare. Este un timp în care realizăm mai profund realitatea vieţii veşnice moartea fiind urmată de înviere! Deosebit de apreciat a fost cadoul nostru pentru cei dragi nişte plăcuţe magnetice cu versete biblice pentru fiecare familie în parte – o posibilitate de ne aminti Cuvîntul lui Dumnezeu şi pe parcursul zilei fiind ocupaţi cu pregătirea mesei sau alte activităţi cotidiene.

Un lucru nelipsit de sărbători  este şi masa în jurul căruia ne adunăm toţi. Ce mare este mila şi dragostea lui Dumnezeu care ne binecuvintează din plin şi ne dă mai mult decît cerem sau gîndim. La fel ca şi în ceilalţi ani, masa a fost plină de felurite bucate şi toate au fost deosebit de gustoase dar Benuţ al nostru este foare pretenţios la mîncare şi greu este să-l mulţumeşti sau să-l hrăneşti cu ceva. Bunica a decis că e nevoie de ceva mai simplu şi mai aproape de gusturile nepoţelului şi s-a dus să facă…. pireu din cartofi.

  A doua zi de Paşti mă tot frămîntam cu ce îmi voi hrăni odrasla, cînd el veni în fugă la mine cerînd ceva. Nu puteam să înţeleg la început ce anume vrea el. „Dă-mi sculptură”, zicea el. Vazîndu-mi expresia nedumerită a feţii a încercat să-mi explice, „E cu carne şi e verde”. Nu m-a ajutat prea mult explicaţia lui doar că am înţeles că era un fel de mîncare. L-am urmat curioasă să aflu  ce o fi asta sculputură. Privind bucatele de pe masă am înţeles în sfîrşit despre ce vorbea Benuţ. Era vorba de răcitură. Bucuroasă că s-a găsit şi pe placul lui ceva de mîncare i-am pus răcitură în farfurie, fapt care i-a trezit curiozitatea fratelui mai mare. „Ce mănîncă Beni?” m-a întrebat. „Sculptură!”, i-am răspuns. Dar voi aţi mîncat „sculptură”?

Prinţul călător Octombrie 20, 2010

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , ,
3 comments

Într-una din zile, în timp ce-şi făcea tema pe acasă la limba română, Andrieş a descoperit talentul din el. Condiţia era să scrie în 6 minute cît mai multe cuvinte care rimau, apoi să compună cel putin trei versuri monorimate – adică care au aceeaşi rimă într-o succesiune de versuri, folosind aceste cuvinte.  Aşa a început minunata aventură a băiatului meu în lumea poeziei şi a rimelor. Au apărut primele patru versuri dar … Andrieş nu se mai putea opri, l-a captivat într-atît jocul cuvintelor încît a continuat să scrie, recitind poezia de la început de fiecare dată şi apoi iar adăugînd vers după vers.  Pînă la urmă m-a întrebat: ”  Încă nu ai învăţat poezia mea pe de rost?” Întrebarea era destul de fondată la de cîte ori o citise trebuia să ai probleme serioase cu memoria ca să nu o reţii.  Apoi tot el veni cu idea că aşa frumuseţe de poezie nu o poţi păstra doar pentru tine, aşa că am hotărît să o facem avuţie naţională.

Prinţul calator

Un prinţ mergea călare,

Iar apoi el apare,

Pe nişte ogoare rare,

Care sunt de vinzare.

Merge şi dă de o cărare,

Cararea este mare,

Apoi el sare,

Si îşi aminteşte o zicătoare,

Merge şi dă de izvoare,

Cu apa sclipitoare,

Şi a găsit o piatra tare,

Ea avea gust de sare.

Scrisă de Andrei Talmazan (junior)

Dacă îmi place trebuie să mă căsătoresc cu ea? Mai 31, 2010

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , ,
2 comments

Dacă la patru ani pe Adriel-Benedict îl preocupa mai mult sensul vieţii şi pentru ce ne-a creat Dumnezeu atunci la cinci ani, s-a pus serios pe căutarea viitoarei partenere de viaţa.

La început el era în totală ignoranţă cu privire la cum capătă cineva o soţie, aşa că într-una din zile mă dar jos cu fraza, „Mami la mine parcă se mişcă ceva în burtică, cred că am să cresc o fetiţă şi o să mă însor cu ea.” Fără a intra în detalii inutile şi încă greu de înţeles pentru el i-am explicat că băieţii nu cresc în burtica lor pe nimeni şi nu pot să nască. Tot la moment a fost explicată şi faza cu soţia cînd creşti mai mare şi găseşti o persoană de care îţi place şi fără care nu-ţi închipui viaţa în continuare te căsătoreşti. Mi s-a părut că am fost destul de accesibilă cu explicaţiile dar cred că doar m-am înşelat eu pe mine însămi.

Ieri ne întorceam acasă după ce am vizitat nişte prieteni care au şi ei copii de toate vîrstele aşa că s-au jucat şi au alergat în voie. În drum spre casă Beni veni cu o întrebare capcană, „Mămico, dar Anişoarei nu-i place de mine?” „De ce crezi tu că nu-i place de tine, sunt convinsă că îi place,” am căutat să-l liniştesc eu, dar asta de fapt a fost începutul unei lungi conversaţii. „Atunci dacă ei îi place de mine şi mie îmi place de ea trebuie să mă căsătoresc cu ea?” l-am auzit spunînd. „Păi…” m-am cam bîlbîit eu, „nu aşa stau lucrurile. Te căsătoreşti cînd eşti deja mare şi poţi lucra şi întreţine soţia şi familia. Pe voi cine o să vă întreţină?” „Tăticul”, urmă răspunsul prompt. „Vezi tu că dacă te căsătoreşti întemeiezi o familie aparte şi devii chiar tu tătic şi trebuie să ai grijă de copilaşii tăi. Pînă atunci însă trebuie să mergi la şcoală, facultate să capeţi o profesie şi să poţi asigura familia pe care ai întemeiat-o. Ce zici eşti de acord să mai creşti puţin?” Nu ştiu cît din ceea ce am încercat să-i explic a fost perceput de micul său  „computer” dar el căzu de acord să mai aştepte şi căzu pe gînduri…

Îmi vine zimbetul pe buze cînd mă gîndesc la micuţul meu băiat, dar apoi şi gînduri care se grăbesc să-l alunge. O cît de mult îmi doresc ca căsătoria băieţilor mei să fie din dragoste şi în Domnul. În cartea Proverbe 19:14 este scris,„Casa şi averea le moştenim dela părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar dela Domnul.” Mă rog, Doamne, în îndurarea Ta cea mare să le faci şi fiilor mei parte de acest dar extraordinar!

Ce înseamnă „donkihot”… Mai 30, 2010

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , , , ,
1 comment so far

Zilele trecute băiatul nostru cel mai mare, absolvent al clasei a IV, fiind foarte bucuros că anul de învăţămînt e pe sfîrşite, în drum spre casă,  se trezi ademenit de vitrina magazinului în care poţi găsi orice joc doreşti… de computer desigur. Şi pentru că nu se grăbea ca de obicei acasă să-şi facă temele, se lăsă convins şi păşi pragul magazinului. A fost impresionat de  deservirea la nivel a clienţilor, i s-a arătat şi prezentat toate serviciile şi posibilităţile pe care le ofereau… Cel mai mult a rămas impresionat de un joc pe care vînzătorul (probabil că era vorbitor de limbă rusă) îl numea „donkihot” . Ajuns acasă fiul meu a transmis cu exactitate posibilităţile de a închiria sau cumpăra discurile, aducînd şi costurile exacte ale serviciilor, m-aş fi bucurat dacă ţinea la fel de bine minte şi temele pe care i le da profersoara în timpul anului dar…, şi după toate aceastea roşti foarte hotărît, „Îmi voi cumpăra jocul acesta.” Eu nu m-am lăsat dusă de acelaşi val, fiind mai raţională în administrarea bugetului şi aşa slăbit după o iarnă „scumpă”, dar şi ţinînd cont de vara cu cerinţele ei şi l-am readus înapoi din lumea virtuală, venind,  după părearea mea, cu motive destul de întemeiate care nu ne permit la moment (şi dacă ar fi după mine nici mai tîrziu) procurarea acestui joc.  Acestea fiind spuse fiecare şi-a căutat de ocupaţia lui, numai că gîndul băiatului meu tot la joc rămase. A doua zi în timp ce plecam cu el la medic, mă întrebă pe neaşteptate, „Mămico, ce înseamnă „donkihot?”, fără  să aştepte răspunsul meu însă continuă, ” „donkey” (din engleză) înseamnă „măgar”, dar „hot”? Asta chiar m-a dat gata. Am rîs în voie după care i-am spus că „hot” înseamnă fierbinte, dar şi că n-a făcut împărţirea corectă a cuvintelor, adică don- este numele unui personaj, iar „kihot” este numele  lui de familie. Iată aşa a  avut loc familiarizarea fiului meu  cu personajul unuia dintre cele mai remarcabile şi  cele mai traduse romane din lume,  Don Quijote de la Mancha,  scris de Miquel de Cervantes Saavedra, apărut pentru prima dată în 1605.

Poezii de copii Martie 10, 2010

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , ,
add a comment

Mama

Mama, mama, te iubesc,

Fericire iti doresc,

Mai scumpă decît tine,

Mama, nu-i  pe lume nimeni!

Copilul

Copilaş, copilaş,

Mititel şi dragalaş,

Dormi adormi încetişor,

Caci mama te iubeste,

Şi Domnul te păzeşte!

Pirmavara

Primavara, primavară,

Ce bine c-ai venit,

Noi ne bucuram,

Şi pe tini’ te invităm

La un dans şi-o sărbatoare,

Foarte mare, foarte mare!

autor Talamazan Andries Jr.

Ce faci cînd la farmacie nu mai sunt măşti? Noiembrie 20, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , , , , ,
3 comments

Recent a venit în vizită cumnata mea care, ştiind cît de mult dorea fratele ei să-şi aducă aminte de copilărie, a adus … nişte raci. Eu, pentru că am crescut la oraş şi nu prea sunt amatoare de astfel de delicatese, nici măcar nu mi-am imaginat ce înseamnă să prepari aceste creaturi. Bine, ştiu că se fierb pînă îşi schimbă culoarea verde şi neatractivă în una roşie şi ademenitoare, dar cam atît …  Punîndu-i la dispoziţie un vas şi bucătăria l-am lăsat pe soţul meu să descopere în adîncul personalităţii sale de constructor şi unele aptitudini de bucătar. Dar n-a durat mult pînă cînd restul membrilor familiei au „simţit” şi direct şi la figurat că procesul de descoperire a început. Un miros pătrunzător şi neplăcut a umplut casa, urcînd pînă la etajul doi şi trecînd orice bariere a dat de ştire: racii se fierb. Încercam să ieşim în coridorul care ducea la scară doar în caz de strictă necesitate şi apoi ne grăbeam repede să închidem toate uşile posibile, dar degeaba, mirosul devenea tot mai puternic. Sigur că nimeni din membrii familiei nu a coborît la masa de seară, nemaivorbind de faptul ca să guste din ” acea opreră de artă” a maiestrului de curînd descoperit. În final, discutînd despre această experienţă inedită, ca soluţie pentru mirosul care încă mai plutea în aer, am propus în glumă: ” Trebuie să ne punem măşti.” Adriel-Benedict, care era cel mai atent la toată discuţia, sări din braţele tatălui său, şi se grăbi în odaia sa. „Unde pleci, Beni?” l-am întrebat curioasă. „Eu? Mă duc să-mi pun mască,” anunţă el vajnic. Ştiind că nu avem în casă măşti, m-am gîndit imediat la nişte măşti pe care le aveam de la Revelionul trecut, şi n-am mai putut să mă ţin. Am izbucnit în rîs şi le-am spus şi celorlalţi care era faza. Benedict la fel de vajnic se întoarse în odaie purtînd masca… de iepuraş pe cap. Bună soluţie, dacă la farmacie nu mai sunt măşti putem să le folosim pe cele de carnaval, atunci poate şi atmosfera din ţară se va mai schimba puţin!

Cuvinte stricate sau reparate? Noiembrie 9, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , , , , ,
add a comment

Speak-No-Bad-StuffFiecare are un fel anume de a-şi exprima nemulţumirea. De cele mai dese ori acesta nu este ceva plăcut de contemplat, mai ales dacă se face „din ţînţar – armăsar”. Numai că Adriel Benedict, ca orice reprezentant al sexului masculin, nu iubeşte să cedeze. Pentru el tot ce ţine nemijlocit de persoana sa, este FOARTE important şi orice încercare din partea fratelui său mai mare, de a dovedi contrariul, este sortită eşecului. Ştim însă că vîrsta dar şi puterea au o greutate mai mare pe cîntarul vieţii, de aceea, Benedict alege uneori nu cea mai bună soluţie. Cînd vede că lupta e pierdută, preferă măcar „să arunce” utimul cuvînt, care de regulă are menirea „de a lovi” adversarul, pentru a păstra după sine titlul de învingător(cel puţin în opinia sa).

Am hotărît să le ţin o lecţie cu privire la aceast fel de a vorbi. I-am chemat pe amîndoi „haiducii” lîngă mine, am deschis Biblia şi le-am citit textul de la Efeseni 4:29  „Niciun cuvînt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.”
Am vorbit apoi despre cît de mult se întristează Dumnezeu cînd noi folosim cuvinte care rănesc sau jignesc pe cei cărora le sunt adresate. După cum vă daţi seama am pus şi nişte întrebări cu privire la ce fel de cuvinte trebuie să folosească scumpii mei băieţi, atunci cînd vorbesc unul cu altul.

– Benuţ, ce cuvinte trebuie să foloseşti de azi înainte?

– Reparate, am auzit, după o scurtă pauză.

Dar voi aveţi cuvinte stricate în vocabular,  sau le-aţi reparat pe toate?

Lumînările magice … Septembrie 5, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , , , , ,
2 comments

P8110021Obişnuim în fiecare an, la aniversările zilelor de naştere să facem ceva deosebit pentru copiii noştri, şi anul acesta n-a fost o excepţie. La rînd era cel mai mic membru al familiei, Adriel-Benedict. Am cumpărat baloane şi cu ele am scris un colorat „La mulţi ani!”. N-a fost uşor şi mi-a luat cam jumătate de zi, dar a meritat tot efortul, cînd am văzut uimirea şi bucuria de pe faţa micului omagiat.

Cînd am mers să facem cumpărăturile, în rînd cu celelalte produse am căutat şi lumînări, pentru tortul de sărbătoare. De fapt, doream una în forma cifrei 5. Cînd am ajuns la raftul cu pricina, ghiciţi ce cifră-lumînare lipsea? Da, chiar cifra cinci. Poate că sună banal, dar chiar m-am întristat şi mă gîndeam, de ce oare lipsea anume cifră de carea aveam nevoie. Aveam atîtea motive pentru care era mai bine să fi cumpărat acest fel de lumînare: îmi părea mai intereasntă şi deosebită de cele care se folosesc de obicei, apoi copilul ar fi memorizat mai bine cîţi ani a împlinit, ş.a. Necătînd la toate motivele, cifra cinci n-a apărut nici după a doua căutare  şi nici după a treia. Am luat deci un set de lumănări, pe care era scris „magice”, m-am gîndit la moment: ce mai vor să spună şi cu asta?”, şi m-am grăbit spre casă, unde soţul deja achita celelalte cumpărături.

Numai cînd veni timpul să servim tortul am înţeles ce anume vroia să spună cuvîntul „magice”. Trebuie să menţionez că Benedict, cred că la fel ca alţi copii, are o deosebită plăcere să sufle lumînări. În anii precedenţi eram nevoiţi să aprindem de cîteva ori lumînările, ca să se simtă împlinit copilul.  Anul acesta, n-a fost nevoie să facem acest lucru, tocmai pentru ca cumpărasem lumînările … magice. Adriel a tot suflat, iar ele se tot reaprindeau, apoi în ajutor a sărit fratele mai mare, Andrieş, dar nici aceasta nu a dat rezulate dorite… Lumînările se aprindeau din nou şi din nou, iar băieţii se distrau şi rîdeau în hohote, aşa ceva nu mai văzuseră. Lucru care m-a întristat cel mai mult de fapt s-a dovedit  a fi surpriza zilei şi  l-a bucurat nespus pe Adriel.

Mă gîndesc că „copilul”, în acest caz am fost eu, şi încă unul răsfăţat care, dacă nu-i dai ce vrea, aici şi acum, se şi supără. Cred că aşa arătam eu în ochii lui Dumnezeu. Aveam atătea lucruri pentru care trebuia să-i fiu mulţumitoare şi totuş, mă întrista un lucru de nimic.  De fapt, de multe ori în viaţă noi în loc să lăsăm pe Dumnezeu să-şi realizeze planul său în viaţa noastră, să numărăm binecuvîntările, ne împiedicăm de nişte lucruri nesemnificative, sau care nouă ne par importante. Aceste păreri ale noastre ne fac să nu vedem, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El este Cel care poate face ca toate lucrurile să lucreze spre binele celor cel iubesc pe El, trebuie doar să nu ne îndoim de aceasta, NICIODATĂ!

Prima zi de şcoală… rîs şi plîns Septembrie 1, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
add a comment

Flori-in-vaza-Cromatic-poza-t-P-n-cromaticAzi m-a trezit mama mai de dimineaţă, fiind o zi deosebită de toate celelalte zile de pînă acum – azi e 1 septembrie – primul sunet şi prima zi de şcoală în care păşesc în clasa a patra. La şcoală am ajuns exact la timp, nu fără buchetul de flori, pentru cea mai scumpă dintre profesoare.  Careul a început cu cuvînt de „bun venit” după care şi-a făcut apariţia …. Zîna Înţelepciunii. Cu toate că era Zînă avea nevoie de un amplificator al vocii, microfon adică. „Bun venit dragi copii”… salut care a fost întrerupt de un zgomot neplăcut pentru urechile noastre, se pare că boxa avea ceva defecţiuni. „Bun venit dragi copii, am avut o mare nerăbdare să mă întînesc cu voi” urmă iarăş zgomotul neplăcut, asemenea unui „clefăit”, iar comentariul nu se lăsă aşteptat, „Nu clefăi aşa de tare”, sugeră cineva, care fu urmat de hohote de rîs!!!
Pentru că ceva era în neregulă cu boxa,  cîteva minute am aşteptat să fie reparată. Apoi cuvînt i s-a dat directorului. „Vă salut cu un… învăţătură” – de data aceasta microfonul a „şters” cîteva cuvinte lăsînd să se audă doar ultimul, deşi ispita era mare, nimeni n-a îndrăznit să rîdă,  directorul este stimat şi iubit de toţi.

Apoi, după cum e obiceiul, un elev de clasa 11 a luat pe umăr o elevă de clasa 1, şi a răsunat sunetul clopoţelului. Eleva de 1 era cam la umărul elevului de a 11 şi acest fapt nu-l ajuta deloc pe eroul nostru, care trebuia s-o aburce pe umăr şi să facă un cerc cu ea. Procesiunea de fapt era alcătuită încă din două persoane care mergeau în faţă, ducînd steagul Moldovei cu o lumînare aprinsă în vîrf. În acest timp, boxa reparată a mai dat odată de ştire de existenţa sa, cu un fîşîit puternic, care l-a speriat pe băiatul din procesiune, îşi pierdu-se pentru o clipă echilibrul şi era cît pe ce să cadă, iar pe alt copil îl sperie pînă la lacrimi.

Mai era un proaspăt şcolar, căruia  în această zi i-au dat lacrimile. Probabil că emoţiile din prima zi de şcoală erau prea puternice ca să fie ţinute în ascuns, astfel că tot apăreau la intervale diferite de timp, în formă de lacrimi. De fapt sentimentul de nelinişte care-l măcina, îl făcea să nu-şi găsească locul, se tot întorcea la bunica, apoi iar în rînd cu ceilalţi şcolari, şi iar la bunica.

În rest prima zi mi-a părut destul de veselă şi m-am bucurat să-i revăd pe toţi prietenii  şi profesoara mea iubită!

Relatat de Talmazan Andrieş Jr., clasa a 4 „b”

De ce nu mă ia Domnul în cer? August 29, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , ,
6 comments

privire spre cerAceasta este întrebarea pe care  Adriel- Benedict mi-o adresează frecvent, în special, cînd îi vorbesc despre cer. „Dar de ce Domnul nu mă ia în cer acum, eu vreau în cer?!” Poate, veţi spune că în naivitatea  lui de copil, care încă n-a gustat din plăcerile vieţii aici pe pămînt, îşi doreşte el acest lucru! Dar oare este ceva ce poate fi comparat cu ce ne-a pregătit Tatăl nostru, cu cerul? Şi-apoi nu trebuie şi noi să fim la fel de nerăbdători să ajungem acolo. Nu cumva grijile şi problemele pămînteşti ne fac să uităm de frumuseţea cerului şi casa de sus. Oare tînjim noi cu adevărat după cer, aşa cum o face un copilaş naiv şi sincer în dorinţa lui de a fi cu Dumnezeu în cel mai extraordinar loc, creat de EL pentru noi?

Ochii sperie şi mîinile … tot Iulie 31, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
add a comment

Băiatul nostru cel mai mare, Andrieş, acum a păşit pragul celei de a patra clase. E un copil sociabil şi îi place la şcoală dar nu şi la făcut temele pe acasă. Nu pot să zic că nu şi le face, dimpotrivă le face şi încă pe toate, ce-i drept îi ia cam mult timp şi mai are nevoie şi de multă încurajare şi atenţie din afară. Dar pînă la urmă le scoate el la capăt. Însă nici în ruptul capului nu va face ceva ce nu i-a spus profesoara. Asta zic eu respect şi ascultare! Dacă ar da dovadă de tot atîta ascultare şi la pauză ar fi eminent la purtare!

Într-o zi, pe cînd avea el mai multe teme de făcut, se tot ferea să se apuce de lucru, sau poate aştepta o următoare doză de încurajare… Eu am încercat să-l ajut: ” Nu te mai uita atît la volumul de lucru, ştii proverbul „ochii sperie, iar mîinile bucură”, apucă-te fuguţa de lucru şi ai să vezi că nu e chiar aşa de mult.”

„Probabil că proverbul şi-a făcut efectul,” m-am gîndit, cînd l-am văzut aşezîndu-se voios la masă. Bucuroasă şi mîndră de faptul că am putut să-l conving aşa uşor m-am adîncint în lucrul meu.

Dar nu după mult timp Andrieş se întroase spre mine: „Ochii sperie”, zise el vădit dezamăgit, ” şi mîinile … tot.”

Probabil că numai cu proverbe nu voi izbuti să-l urnesc din loc în clasa a patra! Dacă cunoaşteţi vreo metodă mai bună, nu ezitaţi s-o împărtăşiţi!

Rugăminţile unui copil către părinţii săi Mai 13, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , , , , , , , , , ,
add a comment

P42700921. Mânuţele mele sunt încă mici, de aceea nu vă aşteptaţi la perfecţiune cînd fac patul, cînd pictez un tablou, sau cînd arunc mingea. Picioarele mele sunt încă mici. Vă rog frumos, nu faceţi paşii prea mari, ca să pot ţine şi eu pasul cu voi.

2. Ochii mei încp nu au văzut lumea aşa cum aţi văzut-o voi, aşa că vă rog să mă lăsaţi să aflu totul, fără să mă pedepsiţi pentru curiozitatea mea. Şi nu mă limitaţi inutil.

3. De lucru va fi totdeauna suficient. Eu nu voi fi pentru multă vreme copil – de aceea, faceţi-vă, vă rog, timp şi pentru mine. Explicăţi-mi ce ştiţi despre ce ştiţi despre lumea aceasta frumoasă şi faceţi lucrul acesta bucuroşi şi plini de dragoste.

4. Sentimetele mele sunt încă foarte gingaşe, – fiţi, vă rog, sensibili la nevoile mele. Nu mă cicăliţi toată ziua. Trataţi-mă cum aţi dori să fiţi trataţi.

5. Eu sunt un dar deosebit din partea lui Dumnezeu. Vă rog, îngrijiţi-mă foarte bine aşa cum ar vrea Dumnezeu s-o faceţi; trageţi-mă la răspundere pentru ceea ce fac, dîndu-mi îndrumăriclare, conform cărora să pot trăi, disciplinaţi-mă cu dragoste.

6. Pentru a creşte, am nevoie de încurajarea voastră. Vă rog să vă abţineţi de la critică. Gîndiţi-vă la umătorul lucru: puteţi să-mi criticaţi faptele, fără să-mi criticaţi persoana.

7. Vă rog să-mi acordaţi liberataea de a lua singur decizii. Lăsaţ-mă să fac cîte o greaşeală, ca să pot învăţa din ea. Numai în felul acesta  voi fi în stare, într-o zi, să iau acele hotărîri pe care viaţa mi le va cere.

8. Treaba pe care am făcut-o eu, vă rog să nu o faceţi voi încă o dată. Acest lucru îmi dă sentimentul că, într-un fel, nu am făcut faţă aşteptărilor  voastre. Şi chiar dacă vă vine greu, vă rog să încercaţi să nu mă comparaţi mereu cu fraţii mei.

9. Nu vă fie teamă că, odată, la un sfîrşit  de săptămînă, să plecaţi şi să ne lăsaţi singuri. Copiii au nevoie şi ei să-şi petreacă  timpul fără părinţii lor, la fel cum părinţii au nevoie să se recreeze fără copiii lor. În afară de aceasta, este o ocazie extraordinară de a ne arăta nouă, copiilor, cît de deosebită este căsătoria voastră.

10. Vă rog să mă luaţi  întotdeauna la rugăciune, la serviciul divin şi la şcoala duminicală. Daţi-mi un bun exemplu. Mă bucur de fiecare dată că pot învăţa tot mai mult despre Dumnezeu şi Cuvîntul Său.

Mulţumesc Doamne, pentru biserică… Mai 1, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
add a comment

Era o zi de duminică. Dimineaţa am participat cu toată familia, la închinare la biserica „Buna Vestire”, din care facem parte. La începutul programului, care cuprinde laudă şi închinare, mărturii şi rugaciune suntem toţi. În timpul predicii,  avem lecţia la Şcoala Duminicală, pentru cei mai mici care, încă nu înţeleg prea multe din mesaj, dar deja încep să simtă clar, „furnicile care aleargă prin pantaloni”. Deci, prima parte a programului la ei trece mult mai greu, deoarce sunt rugaţi să stea relativ cuminţi, şi vorba ceea „Unde ai văzut babă frumoasă şi copil cuminte”. Cel mai mic voinic al nostru numără pe degete cît mai are pînă plecăm la lecţia pentru pici. Ca să fim mai expliciţi Beni nu prea ascunde plictiseala de a sta la închinare şi bucuria cînd aceasta se încheie.

În seara acelei zile de duminică, eram la rugăciune cu întreaga familie. Tatăl numai îl dojeni-se pe haiducul cel mai mare pentru că făcu-se ceva… iar cel mic asculta atent… De obicei, micul, adică Beni, este primul care se roagă, apoi fratele său mai mare Andrieş, mama, iar tata încheie. Beni începu: „Mulţumesc Doamne, pentru această zi…, pentru biserică… ” Eu(mama), auzind aceasta, m-am bucurat nespus de mult şi am adăugat cu voce tare, „Mulţumim, Doamne” dar Beni a continuat”… că s-a terminat…”  tata se străduia din greu să nu izbucneacă în hohote, dar şi eu abia m-am mai putut stăpîni… „te rog şi pentru badea să nu mai facă prostii…” aici stăpînirea mea m-a părăsit dar şi ceilalţi n-au mai rezistat…

Am reluat rugăciunea noastră abia după o porţie bună de rîs la care, poate a participat şi … cerul…

Cine este calea …? Aprilie 27, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
1 comment so far

p42701001

Într-o seară înainte de somn am început să fredonez încetisor o melodie. Adriel m-a rugat să-i cînt un alt cîntec, care l-am cîntat împreună cu grupul de copii, felicitînd biserica cu sărbărtoarea învierii. A îndrăgit aceste căntec, iar cuvintele sunt următoarele:

Cînt Aleluia Domnului. Aleluia!

Moartea Hristos a biruit! Aleluia!

El ne dă nouă harul Său. Aleluia!

Calea şi viaţa este El! Aleluia!

După ce am terminat de cîntat Beni m-a întrebat,”Ce înseamnă „calea”?” Am încercat să-i explic. La început am folosit un sinonim al cuvîntului „calea” spunîndu-i că acest cuvînt mai inseamnă „drum”. Apoi am continuat cu aceea că „Isus este Cel prin care ajungem în cer.” Însă, pentru el aceasta explicaţie a fost prea spirituală, pentru că imediat a urmat o altă întrebare, ” Dar pe El nu-L doare!?”

A zîmbit apoi şi asta m-a pus pe gînduri. La patru ani pe care îi are a fost chiar o întrebare, sau o încercare de a face haz de explicaţia mea stîngace?

Am încercat să mă fac mai înţeleasă, continuînd explicaţiile dar întrebarea de mai sus nu şi-a mai găsit răspunsul. Tu ce crezi?

Dacă aş fi o… muscă? Aprilie 20, 2009

Posted by alaandrei in Copil fiind....
Tags: , , , ,
2 comments

P4270098Adriel Benedict, numele lui în traducere fiind – poporul Domnului binecuvîntat, este cel mai mic băiat al nostru. Este foarte isteţ şi curios, astfel că mereu încearcă să prindă ceva mai mult decît îi spui sau poate vedea la suprafaţă.

Într-o zi pe cînd eu eram ocupată cu pregătirea prînzului, Beni apăru în uşa de la bucătărie cu un aer de cercetător. Deodată, zări un păianjen micuţ, care se afla în drum spre… podea, dar care încă nu ajunse la destinaţie şi deci atîrna în aer. „Mămica,” mă întrebă băiatul, „păianjenul face pînză?” „Da, uite chiar acum coboară cu ajutorul ei.” Văzîndu-i ochii căprui rotungindu-se de frică, l-am liniştit spunîndu-i că păianjenul nu poate să-i facă vreun rău. El se apropie şi mai mult de obiectul cercetat. „Da la ce-i trebuie lui pînza?” „Să prindă muşte în ea”. „A-a-a-a, el prinde muşte!”- se bucură Beni parcă uşurat, dar apoi faţa îî deveni iar foarte serioasă. „Mămico, dar păianjenul poate crede că şi eu sunt o muscă şi să mă prindă?”

În tot acest răstimp, mica insectă ajunse în sfîrşit la podea şi dispăru din cîmpul de vedere al tînărului naturalist, care era vădit întristat din această cauză, „Mie nu-mi place să ştiu că pe la noi prin casă se primblă liber un păianjen!”