jump to navigation

Din Litonia la Londra – ajutată de… un înger Februarie 14, 2010

Posted by alaandrei in Îngeri şi miracole.
Tags: , , , , , , ,
trackback

De origine sunt din Litonia, unul din statele Baltice, dar acum sunt cetăţean englez. Într-o dimineaţă tristă şi ploioasă am părăsit casa mea din Litonia, părinţii, toţi cei dragi, prieteni, biserica şi ţara pentru a veni în Marea Britanie cu scopul de a fi pregătită pentru o vocaţie specială.

Din Litonia trebuia să călătoresc prin Lituania, Germania, Olanda şi Belgia. Apoi de la Bruxelles la Ostende  pentru ca să traversez Canalul la Dover. De acolo la destinaţia finală, Londra, toate de una singură, abia ieşind din adolescenţă.

Era deja tîrziu cînd am ajuns la Bruxelles, un însoţitor m-a ajutat să cobor din tren şi un taxi m-a adus la staţia de unde trebuia să iau trenul la Ostende. Şoferul a lăsat bagajul chiar afara şi a plecat. Căutam vre-un hamal dar nu vedeam nici unul.

Sistemul public de anunţuri a făcut un nou apel pe care eu nu l-am înţeles. Oamenii au alergat grăbiţi spre porţi. Era oare acela trenul meu?

Eram agitată, dar fără cineva să mă ajute, nu mă puteam mişca, şi oricum nu am auzit denumirea Ostende în anunţ.

În cîteva minute staţia era pustie şi m-a simţit înfiorător de singură. Eram foarte obosită fiind în drum toată ziua şi toată noaptea, şi ultimile două nopţi nu am dormit prea bine şi nici în noaptea înainte de plecare nu am putut închide un ochi. Vis-a-vis de staţie era un depozit de cherestea în care cîţiva lucrători verificau şi marcau lemnul împrăştiat peste tot în curte. În timp ce-i priveam, m-am gîndit că poate unul din ei îmi va putea ajuta să duc bagajul pînă la intrarea in gară de trenuri, şi poate şti cînd este trenul la Ostende.  Doi dintre bărbaţi lucram mai aproape de drum. Nu ştiam nici franceza, nici flamanda, şi în afara de limba maternă, puteam vorbi doar germana.

„Poate ei înţeleg puţină germană”, m-am gîndit.

Dar mă temeam să mă apropii de ei. Puteam fi jefuită! Mă temeam de acest lucru şi în timp ce mă aflam pe tren, pe timp de noapte. Ar fi fost şi mai rău dacă mi-ar fi luată geantă în care era paşaportul şi viza pentru Marea Britanie, cît şi biletele pentru toată călătoria. Probabil că trenul la Ostende a plecat înainte ca eu să fi ajuns la staţie. Ce să fac mai departe?

Nici un hamal sau portar nu era nicăieri. Staţie părea părăsită. Se apropia noaptea, iar eu eram foarte neliniştită, deci acolo, la intrarea în gară, înconjurată de trei geamantane, şi cu o chitară în mînă, am închis ochii şi m-am rugat: „Doamne trimite pe cineva care poate vorbi Germana şi care mă poate ajuta!”

Nu mă aşteptam ca cineva în acele locuri, să poată vorbi una din limbile statelor Baltice. Era prima dată cînd ieşeam din ţara mea şi atît de departe de casă, deşi ştiam că cei de acasă  se roagă pentru mine.

Am privit din nou spre depozitul de cherestea. Încă nu se întunecase si puteam vedea bine curtea.  Atunci am văzut un alt bărbat în mijlocul curţii care se deosebea de ceilalţi lucrători. De fapt ai putea să-l iai drep un om de afaceri, pe care nici cum nu te-ai aştepta să-l vezi în mijlocul unui depozit de cherestea. Purta o haina de trei sferturi şi o pălărie.  Arăta de parcă ar fi trebuit să aibă şi o geamantan dar nu avea nimic în mînă.

Îl priveam în timp ce-şi făcea drum spre gara de tren. Dar eram nedumerită: „Cum de a ajuns în mijlocul depozitului de cherestea? Acesta era blocat de un zid inalt de cărămidă.” Straniu, mi-am zis, ei îl tratează de parcă n-ar exista. Mă gîndeam că l-ar fi întrebat ce făcea acolo.

Nici el nu le-a vorbit. El s-a apropiat de gară şi apoi a intrat în poarta din partea dreaptă. Eu stăteam în partea stîngă, aşa că fără să meargă mai departe, el s-a îndreptat spre mine şi m-a întrebat politicos în limba Germană: „Vă pot ajuta? V-am văzut stînd singură.” El avea atît blîndeţă şi compasiune în voce. „Eu caut un hamal pentru ca să ajug la trenul ce pleacă spre Ostende.” „Trenul d-ra a plecat şi mă tem că nu mai este nici un tren în această seară.” Eram uluită şi nu-mi trecea prim minte nici un răspuns. Atunci el a sugerat: „Aţi putea sta peste noapte într-un hotel şi pleca mîine dimineaţă.”

„Dar eu nu cunosc nici un hotel şi sunt străină aici, în plus, ar putea oare fi deschis vreun hotel aşa tîrziu?” Eram cuprinsă de panică. „Eu cunosc un hotel privat în suburbie, ” m-a asigurat el. „Îmi permiţi să te duc acolo.” „Dar am avea nevoie de un taxi,” am spus eu amînînd plecarea, fiindu-mi frică că aş putea fi luată într-o călătorie nu prea plăcută. „Nu avem nevoie de un taxi, e doar la 10 minute depărtare – putem merge pe jos.

„Dar ne trebuie un hamal pentru tot bagajul meu”, am venit eu cu o altă obiecţie.  „Nu avem nevoie de un hamal, să lăsăm bagajul la camera de păstrare de unde îl poţi lua dimineaţa cînd te întorci. Nu vom da geanta ta la păstrare pentru că vei avea nevoie de lucrurile din ea în această seară. „

Spunînd aceasta a ridicat cele două geamantane de parcă ar fi fost uşoare ca pana, deşi era mijlociu de statură şi nu arăta atletic. Am luat geanta mea mică şi chitara şi l-am urmat. Cînd am ajuns la camera de păstrare, a pus cu geamantanele pe tejghea cu uşurinţă. Am lăsat şi chitara.

Se părea că el preluase „cazul meu”. Mă simţeam ca o fetiţă mică lîngă tăticul meu. Frica s-a schimbat în fericire şi un sentiment de siguranţă m-a învăluit complet. „Acum te voi duce ca să poţi schimba nişte bani.” El mi-a spus cîţi bani voi avea nevoie să schimb pentru ca să pot plăti hotelul, taxiul şi hamalul în dimineaţa următoare. Apoi  a adăugat, „Voi comanda un taxi şi un hamal pentru mîine, îi voi da adresa hotelului la care stai si îi voi spune unde să te aducă.”

Am căpătat nişte bani Belgieni de la un ghişeu puternic luminat, şi de la luminile acelea puternice el m-a condus pe o stradă slab iluminată, dar nici un gînd de teamă, că cineva o să-mi fie furată geanta în întuneric, nu mi-a trecut prin minte. Curînd eram pe un pod travesîndu-l pentru a ajunge pe cealaltă parte, şi pentru a întreţine conversaţiea, el mi-a povestit totul despre oraş, dar eram surprinsă că nici o dată nu m-a întrebat de unde sunt sau de ce plecam în Anglia. Toată oboseala şi anxietatea s-au evaporat, pacea mi-a umplut inima şi mergeam veselă lîngă străinul care-mi ducea valiza.

Am ajuns la hotel care se afla pe o străduţă liniştită, şi am intrat pe verandă.  El a pus jos valiza şi a sunat din clopeţel. Uşa s-a deschis şi a apărut o femeie de vîrstă mijlocie şi spre surprinderea mea, străinul meu amabil nu i-a vorbit în Germană, ci cum mi s-a părut mie franceza sau flamanda. Mai degrabă am avut impresia că s-a scuzat pentru ora tîrzie, şi probabil a menţionat şi faptul că nu vorbesc decît germana, pentru că femeia s-a întors şi mi-a spus în germana: „Vă voi arăta camera.”

Străinul mi-a reamintit să iau şi valiza cu mine. Erau două camere drăguţe chiar la ieşirea de pe verandă, care ducea din una în cealaltă. „Ambele camere sunt libere în această seară, poţi alege oricare dintre ele.” „Voi sta în prima, mă aranjează chiar foarte mult.”  „Bine, eu plec să-i spun domnului care a venit cu tine că ai hotărît să iai camera, el probabil aşteaptă pe verandă.” Ea a plecat grăbită, dar s-a întors foarte nedumerită. „El a plecat! A dispărut complet! Cum a putut face una ca asta? Am privit şi în susul şi în josul străzii. Nu este nici urmă. Nu pot să cred.” Ea mă privea iscoditor, parcă aşteptînd vreo explicaţie, apoi i-a a adăugat, „Oricum, el mi-a spus că va comanda un taxi pentru tine.” „Da, asta mi-a spus şi mie.” „Bine atunci, dacă vrea să comande un taxi, el trebuie să treacă podul. Nu este altă cale, pe care ar putea ajunge la gara, aşa dar,  în două minute va fi pe pod!”

Ea mă privea parcă în căutarea unei soluţii, dar nu puteam să-i ofer nici una. În camera mea m-am gîndit la tot ce s-a întîmplat. La început apariţia lui neaşteptată în depozitul de cherestea, printre lucrătorii care nici nu bănuiau prezenţa lui acolo. Chiar după ce m-am rugat, „Trimite-mi un ajutor care poate vorbi germana.” El s-a apropiat şi ştia că nu sunt o belgiană. Primele sale cuvinte au fost în germană. Apoi el ştia că nu aveam nici mărci germane şi nici bani belgieni. Apoi puterea de care a dat dovadă cînd a dus valizele şi plus la toate – dispariţia lui ciudată.

Mulţumitoare dar nu obosită, m-am strecurat în aşternutul alb ca zăpada  şi am adormit imediat.

Dimineaţa clopoţelul a sunat şi acolo se afla un şofer care a spus, „Buna dimineaţa! M-a sunat un domn să vin să vă iau.”

Dr. E. K Victor Pearce, Miracole şi Îngeri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: